În tapiseria complexă a filosofiei secolului al XX-lea, Ludwig Wittgenstein apare ca o figură centrală, țesând o narațiune ce schimbă profund înțelegerea noastră asupra limbajului și a gândirii.
Ne referim, în mod special, la jocurile de limbaj și cum ne pot ajuta să înțelegem mai bine cum operează Inteligența Artificială (AI), dar și unde trasăm limitările acesteia.
Viața lui Ludwig Wittgenstein (1889-1951) a fost la fel de complexă și fascinantă precum cercetările sale filosofice. Născut într-una dintre cele mai bogate familii din Europa, acesta a abandonat studiile de inginerie pentru a se dedica filosofiei, fiind profund influențat de Bertrand Russell.
Contribuțiile sale se extind dincolo de domeniul limbajului, atingând însăși natura realității, a gândirii și a modului în care ajungem să înțelegem lumea din jurul nostru.
Gândacul-din-cutie: un experiment al subiectivității
Imaginați-vă că fiecare are o cutie cu ceva numit „gândac” înăuntru, dar nimeni nu poate vedea în cutia altuia. Fiecare persoană știe forma, culoarea sau aspectul propriului gândac, dar nu are nicio modalitate de a-l compara cu al altora. Totuși, chiar dacă suntem nesiguri că ne referim la același lucru, putem vorbi, conversa și chiar avansa argumente despre gândaci. Prin urmare, cum se poate să vorbim despre orice dacă nu avem siguranța că percepția interlocutorului nostru este asemănătoare cu a noastră?
Wittgenstein folosește acest scenariu pentru a contesta noțiunea de limbaj privat și experiențe subiective, argumentând că limbajul și semnificațiile aparțin unui tip de “domeniu public”. Așadar, ajungem la concluzia că semnificația limbajului nu este ancorată în experiențele individuale, ci în formele de viață împărțite.
Pentru AI, acest lucru înseamnă… de fapt, îl lăsăm chiar pe ChatGPT să răspundă:
Analogia lui Wittgenstein cu gândacul într-o cutie ilustrează ideea că experiențele subiective sunt în mod inerent private și nu pot fi împărtășite sau înțelese pe deplin doar prin intermediul limbajului. Acest experiment de gândire evidențiază o limitare fundamentală a inteligenței artificiale, inclusiv a mea.
În timp ce pot procesa și genera limbajul pe baza modelelor și contextelor, îmi lipsește capacitatea de a experimenta sau de a înțelege aspectele subiective, calitative ale acestor experiențe. Răspunsurile mele sunt generate pe baza probabilităților și a tiparelor, nu pe baza vreunei forme de înțelegere subiectivă sau de conștiință.
Mai multe despre experimentul Gândacul în Cutie aici:
Baze de date vectoriale și înțelegerea limbajului natural
Dacă fiecare dintre noi avem un ‘gândac în cutie’ și nu ne putem raporta unul la altul, relațional, atunci trebuie să ne raportăm ‘vectorial’ când vorbim.
În mod tradițional, AI-ul s-a bazat pe baze de date relaționale, în care informația este stocată în scheme fixe, reflectând viziunea timpurie a lui Wittgenstein despre limbaj ca o reprezentare directă a realității (gândiți-vă la teoria imaginilor din Tractatus).
Cu toate acestea, natura nuanțată și dependentă de context a jocurilor de limbaj pavează trecerea la un sistem informațional mult mai complex, în baza datelor vectoriale, în care semnificațiile nu sunt fixe, ci apar din pozițiile lor relaționale într-un spațiu semantic multidimensional.
Această abordare vectorială, asemănătoare cu fluiditatea limbajului uman, permite unui AI să navigheze cu mai multă pricepere prin complexitatea semnificațiilor, a contextului și a nuanțelor culturale. Acest lucru este deosebit de relevant pentru dezvoltarea unui AI care poate înțelege expresii, glume, metafore, dar și propria noastră incapacitate de a ne exprima corect (de câte ori ne dorim să fi „spus” altfel lucrurilor?).
Adoptând ideile lui Wittgenstein, inteligența artificială poate tinde la un nivel de flexibilitate și înțelegere lingvistică care să reflecte bogăția limbajului uman. În acest angajament filosofic se află potențialul ca AI nu doar să imite limbajul uman, ci să participe în mod semnificativ la producția de adevăr(uri) și înțeles(uri).
În centrul tehnologiei se află dansul complicat al comunicării umane. Pe măsură ce mergem înainte, să luăm cu noi din înțelepciunea lui Wittgenstein și să o folosim pentru a ghida dezvoltarea unor sisteme de inteligență artificială care să nu fie doar inteligente, ci și adaptate la profunzimea și diversitatea limbajului și a vieții umane – pe atât de complexe și inexprimabile pot fi ele.
Pe parcurs, s-ar putea să descoperim că cele mai semnificative progrese în domeniul inteligenței artificiale nu vor fi despre tehnologie în sine, ci despre înțelegerea noastră a ceea ce înseamnă să fii uman.
